Este puțin probabil ca acest Cannes să aducă multe personaje la fel de izbitor de bine desenate precum Cléo (Louise Mauroy-Panzani), vedeta lui Marie Amachoukeli, micul, dar care afectează puternic, „Ama Gloria”, deschiderea Săptămânii criticii. Pe parcursul a 84 de minute eficiente, Cléo se schimbă și rezistă schimbării, învață și respinge lecțiile de viață, se împrietenește și trădează. Ea este amuzantă, sumbră, proastă, concomitentă, șocant de egoistă și strălucitor de pură, uneori totul în spațiul unei după-amiezi. Ea are șase ani.

Cléo, un mănunchi de personalitate sub o încurcătură de păr și o pereche de ochelari groși, locuiește la Paris cu tatăl ei văduv amabil, Arnaud (Arnaud Rebotini), dar este crescută mai ales de iubita ei dădacă din Cap Verde Gloria (Ilça Moreno Zego). Relația lor este strânsă ca un sărut de noapte bună și, evident, se adoră reciproc - asistați la schimbul de zâmbete incandescente când Cléo o vede pe Gloria așteptând la porțile școlii. Deci, este o lovitură grea pentru amândoi când Gloria trebuie să se întoarcă în Capul Verde după moartea mamei sale. Fiica Gloriei, Fernanda (Abnara Gomes Varela) este deja o tânără și este însărcinată cu primul ei copil. Dar fiul ei César (Fredy Gomes Tavares) este încă un copil și acum are nevoie de supravegherea maternă pe care Gloria și-a petrecut mulți ani dându-i-se lui Cléo.

Pentru a calma suferința separării iminente, Gloria îi propune lui Arnaud ca Cléo să petreacă vara cu ea în Capul Verde. Arnaud, în felul multor părinți, spune că se va gândi la asta, dar nu intenționează niciodată să-i permită. Aproape mai mult decât a nu avea voie să plece, această minciună albă provoacă furia lui Cléo. În percepția ei în alb-negru despre lume, „a minți pe Gloria” este poate cel mai mare păcat pe care un om îl poate comite. Este atât de neclintită în furia ei, încât tatăl ei în cele din urmă cedează, iar Cléo se aprinde din nou ca un felinar, de data aceasta în timp ce se îndreaptă spre îmbrățișarea Gloriei la porțile aeroportului.

Este poate ultima dată când lucrurile vor fi atât de simple pentru Cléo. Gloria este la fel de iubitoare ca întotdeauna, iar localnicii din Capul Verde o iau cu bunăvoință amuzată, dar César este supărător ca un nor de tuns, resentit față de fata care i-a furat mama și i-a returnat-o atât de mult mai târziu, practic o străină. Și există și alte cerințe în atenția Gloriei: nu doar familia ei, ci hotelul pe jumătate construit pe care încearcă să-l dea de la pământ și poate chiar vechiul mocnit al unei romanțe de mult neglijate. Există multe povești despre rit de trecere, dar, poate pentru că se întâmplă atât de devreme în viață, puțini se ocupă atât de precis de revoluția internă copernicană care are loc atunci când egocentrismul inocent lasă loc conștientizării că alți oameni au alte lucruri în viețile lor în afară de tine.

Acesta este debutul solo în regie al lui Amachoukeli, care a co-regizat anterior filmul „Party Girl”, câștigător la Camera d’Or, alături de Claire Burger și Samuel Theis. Dar, în afară de detaliile scurte interludii animate realizate într-un stil plăcut de pensulă, care par inițial de prisos, dar vin bune într-o tăietură târzie dramatică, Amachoukeli are o încredere matură în simplitatea narativă și prezentațională, cu atât mai bine să zăbovească asupra subtilităților perfecte ale lui Mauroy. -Performanța excepțională a lui Panzani. Lucrările de prim-plan calde ale DP Inès Tabarin nu o lasă pe fata nicăieri unde să se ascundă și, totuși, de la cel mai larg gest până la cea mai mică sclipire de aprehensiune din ochii ei măriți, tot ceea ce primim de la ea este adevărat și sincer. Într-o scenă extraordinară în care, după ce a comis un act teribil, Cléo își mărturisește motivele întunecate, transmite confuzie, vinovăție și dezgust de sine brusc, cu o sinceritate psihologică care ar fi surprinzătoare la un actor de cinci ori vârsta ei.

Până la tacticile vicioase pe care Cléo este dispusă să le folosească pentru a o ține pe Gloria pentru ea însăși, există o alegorie a colonialismului destul de schematică disponibilă aici, dacă doriți. La fel ca cererile proprietarului lui Cléo asupra timpului și afecțiunii Gloriei, gândirea imperialistă europeană era înfundată în credința nu doar în dreptul lor de a stăpâni coloniile africane, ci și în bunăvoința acelei relații, care a provocat nedumerire și indignare - și adesea violență - atunci când colonizat a căutat independența.

Dar, deși structura simplă a filmului permite cu siguranță această interpretare, turnura orbitoare a lui Mauroy-Panzani o rezistă și o complică: Cléo are prea multă dimensionalitate și agenție pentru a fi redusă la o reprezentare. Puterea considerabilă a „Ama Gloria” nu constă în abordarea conștiinței coloniale și nici măcar în percepțiile sale asupra dinamicii economice și emoționale complexe a legăturii copil-două. Este în portretul său de neegalat al unei inimițe curajoase, învinețită, dar care învață să bată de la sine, după revelația dureroasă că a iubi pe cineva complet înseamnă a dori să-l eliberezi - chiar dacă asta înseamnă a-l elibera de iubirea ta.