Există anumite dificultăți în definirea genului acestui film. În baza de date a filmelor video americane este clasificat ca o tragicomedie. Criticii o numesc oricum o numesc: dramă, pildă filozofică, melodramă, satira socială și așa mai departe. Pe banda piratată, totuși, a fost numită în general „comedie”. Deși aceasta este aceeași comedie ca „Tragedia americană” a lui Dreiser. Cu toate acestea, pe caseta piratată, titlul a fost tradus într-un mod destul de ciudat - „American Beauty”. Si ce? Foarte drăguț! O comedie atât de dulce - „American Beauty”. A fost necesar să se facă un anunț corespunzător acolo. Ceva de genul asta:>

„Acest film amuzant este despre o familie americană obișnuită proastă, în care mama nu-l lasă pe tata, iar el este forțat să se masturbe, unde fiica nu poate renunța la virginitate, iar prietena ei visează să-și ia dracu propriul tată, unde băiatul vecinului vinde inteligent droguri direct sub nasul tatălui său colonel retardat. Aceasta este cea mai bună comedie din 1999, care a câștigat chiar și premiul Oscar principal - pentru cascadorii, călușuri și glume înfiorătoare."

După cum probabil ați ghicit, American Beauty nu este deloc o comedie. Și nu tocmai o tragedie. Și nici eu nu aș numi acest film o tragicomedie... Deci, ce fel de film este acesta? Despre ce vorbeste el?

„American Beauty” este un film despre viață. Despre viața unei familii americane obișnuite (și în acest caz nu contează deloc dacă este o familie americană, engleză, franceză, rusă sau altceva), despre problemele pe care le are fiecare membru al acestei familii. Intriga filmului este simplă și chiar banală într-un anumit sens. Sincer să fiu, începutul filmului îmi dă un sentiment destul de deprimant. Crezi că aceasta este doar o altă poveste cu suspine despre un soț nebun, o soție de cățea, fiica lor care suferă de singurătate și neînțelegere și, de asemenea, despre vecinii lor - un tip ușor „împachetat” care vinde droguri și se angajează constant în voyeurism cu ajutorul a camerei sale video și a tatălui său, un colonel pensionat care urăște homosexualii atât de mult încât începi imediat să-l bănuiești de o tendință latentă spre pederastia.

Apropo, așa este. Exact despre asta este filmul. Doar că nu este filmat așa cum sunt filmate poveștile obișnuite cu suspine. Nu-și sufocă nicio lacrimă. Pur și simplu vorbește despre viață, despre oameni simpli și destul de nefericiți, arată ce simt, ce visează și ce li se întâmplă până la urmă.

Știți ce este cu adevărat înfricoșător la filmul „Câini de paie” cu Hoffman? Deloc cu scene de violență sau cu finalul, când Hoffman – bărbatul cu ochelari și râme de carte – îi omoară pe toți cei din jurul lui. Filmul este înfricoșător pentru că nu este nici bine sau rău în el. Fiecare erou are dreptate și greșit în felul său. Și tot acest masacru sângeros nu s-a întâmplat deloc pentru că cineva rău a venit să facă rău tuturor, iar cineva bun l-a oprit, ci pur și simplu pentru că A COINCIDENTAT. A fost doar un lanț de evenimente nefericite care au coincis. Este exact ceea ce este înfricoșător, pentru că așa se întâmplă în viață. Foarte rar apare unul RĂU. Mult mai des vine o persoană NEFERICITĂ, care, la rândul său, te poate face nefericit.

Acesta este exact ceea ce face filmul „American Beauty” atât de puternic. Nici acolo nu există bine sau rău. Iar Lester (Kevin Spacey) nu este deloc un idiot prost și pofticios, ci doar o persoană obișnuită care ar putea într-adevăr să obțină puțin în viață și nici măcar nu ar putea să-și creeze o familie normală în care să fie măcar înțeles și susținut cumva. Iar soția lui Caroline (Annette Bening) nu este deloc o cățea, nici o cățea, nici o curvă, ci pur și simplu o femeie nefericită care se zbate din toate puterile, încercând să iasă la suprafață, dar are puțin succes. Iar fiica Jane (Thora Birch) nu este deloc o creatură răutăcioasă care visează să-și omoare părinții, ci doar o fetiță care suferă de neînțelegeri din partea părinților ei, care este teribil de singură pe această lume.

Evenimentul central al filmului este un moment care, destul de ciudat, aduce American Beauty foarte aproape de Fight Club. Acesta este momentul în care Lester încearcă în sfârșit să se elibereze de cătușele vieții de zi cu zi și de plictisirea vieții care îl înconjoară. În „Clubul de luptă”, personajul principal își găsește mai întâi liniștea comunicând cu oameni fără speranță, apoi refuză de fapt majoritatea beneficiilor civilizației și începe să-și facă mare plăcere să participe la bătălii sângeroase banale... Lester nu a mers atât de departe. (cel putin in manifestarile externe). Pur și simplu și-a părăsit slujba foarte bine plătită (apropo, scena concedierii este foarte asemănătoare cu o scenă similară din „Fight Club”), s-a angajat la McDonald’s și a început să facă sport în mod activ și să se drogheze.

Dar nu este vorba despre manifestări externe. Lester s-a eliberat în interior. A încetat să-i fie frică de nevasta lui cățea. Și-a dat seama că nu are rost să se agațe de o slujbă care nu-l mulțumește și în care trebuia să se pomenească în fața șefului său.