Regizorul „Cartel Land” și „Retrograde” a stat cu liderul trupei lui Stephen Colbert și câștigătorul Oscar „Soul” Batiste la începutul anului 2022, când viața lui a fost un studiu de caz în extreme. În aceeași zi în care a aflat că a fost nominalizat la 11 premii Grammy, inclusiv Albumul anului, a aflat că cancerul latent al partenerului său Suleika Jaouad a revenit. În mijlocul tuturor acestor lucruri, Batiste abordează cel mai mare efort al său artistic, „American Symphony”, un proiect muzical menit să încorporeze generații de muzică, concentrându-se mai mult pe contribuțiile oamenilor de culoare decât i s-a permis istoricul cuvântului simfonie. Planificarea unui spectacol masiv la Carnegie Hall este stresant; a face acest lucru în timp ce privești cea mai importantă persoană din viața ta suferind prin chimioterapie este aproape de neînțeles.

Și adevărul este că este încă insondabil după vizionarea „American Symphony”. În ciuda mesajelor pozitive și a materialului în mișcare mai mult decât suficient pentru a justifica o privire pe Netflix, există un sentiment din ce în ce mai mult de pază pe măsură ce povestea lui Batiste și Jaouad progresează în capitolele sale mai intense. Nu înțelegem cu adevărat procesul artistic de creare a simfoniei sau teama care vine odată cu lupta împotriva cancerului. Oh, sunt acolo, dar este adesea în mușcături sonore de voce off sau scăpărări rapide ale momentelor intime. Heineman este un regizor foarte inteligent, așa că trebuie să cred că sentimentul că ni se permite doar până acum să intrăm împreună în viața acestui cuplu este din partea subiecților.

Există un sentiment de performanță în multe dintre scenele cu Batiste care devine și mai proeminent atunci când dispare. Aș minți dacă nu aș recunoaște că sunt mișcat de viziunea generală asupra lumii a lui Batiste despre artă și expresie pe care o exprimă atât de des, dar există momente de liniște între el și Jaouad care dau filmului adevărata fundație emoțională. Am vrut un pic mai mult din acea observație – puțin mai mult din acele momente în care emoția a apărut în Batiste și nu era un pian prin care să o canalizez – deși poate că există ceva pur în sentimentul că scena cea mai adevărată din punct de vedere emoțional in film este cel in care Batiste este singur la un pian.