Animeul „Băiatul și pasărea” este primul lungmetraj în zece ani al lui Hayao Miyazaki, care s-a răzgândit încă o dată cu privire la pensionare. Criticul de film Gazeta.Ru Pavel Voronkov a vizionat filmul și spune de ce filmul poate fi numit cea mai personală lucrare a regizorului.
Există un clișeu în critica de film: „cel mai personal film al lui (sau ei). Clișeele ar trebui evitate, dar sunt ca un ceas spart: în sensul că coincid de cel puțin câteva ori cu realitatea. În astfel de cazuri, de regulă, trebuie să vă scuzați și să vă cereți scuze, ca acum, și apoi să folosiți în continuare clișeul urât.

Deci, „Băiatul și pasărea” este cel mai personal film al lui Hayao Miyazaki. În urmă cu șase ani, când abia începea producția filmului, președintele Studio Ghibli, Toshio Suzuki, a menționat că Miyazaki face un film pentru nepotul său, parcă în memoria bunicului său, care nu mai avea mult timp. Cuvintele lui Suzuki explică pe deplin sentimentul de intimitate care persistă de-a lungul celor două ore din „Băiatul și pasărea”, al treilea lungmetraj al lui Miyazaki în ultimii 15 ani: dacă „Ponyo pe stâncă” a fost pentru copii și „Vântul se ridică” a fost pentru adulți, apoi noua poză a fost făcută în general pentru un singur spectator. Suntem aici pentru că.

De când a început petrecerea cu timbre, să spunem așa:
am fost, în principiu, incredibil de norocoși să trăim în același timp cu Miyazaki, care nu a putut să filmeze altceva decât capodopere,
Imediat, propriul tău privilegiu se simte de două ori - chiar din primele secunde, când publicul salută screensaver-ul Ghibli cu aplauze. Ideea nu este că acesta ar putea fi ultimul film al regizorului (el, desigur, a mințit încă o dată despre pensionare și începe deja următorul proiect, dar are încă 82 de ani). Și anume că publicul larg avea voie să-l vadă deloc: fericirea ar fi fost statutul exclusiv al Muzeului Parcului Ghibli, disponibil doar vizitatorilor săi, pe care, de exemplu, îl primesc scurtmetraje (ultimul dintre ele, „Boro the Caterpillar”, a lansat Miyazaki în 2018). Dar a existat o lansare cu drepturi depline la nivel mondial. Un scenariu diferit, desigur, ar însemna un dezastru financiar și moartea studioului - aici, se pare, trebuie să mulțumim capitalismului pentru oportunitatea unei schimbări. În acest domeniu, de altfel, au existat câteva surprize: în Japonia au început să lanseze filmul fără vreo campanie promoțională preliminară, lansând doar un afiș; rezultatul sunt randamente de box office absolut remarcabile care ar putea schimba regulile jocului din industrie.

Cu toată intimitatea sa esențială, Băiatul și pasărea dă impresia unui film grozav al unui mare maestru. Este fie copleșitor de frumos (atât de mult încât lacrimile curg), fie terifiant cu natura sa psihedelică aprigă (poate că aceasta este cea mai ciudată imagine din filmografia lui Miyazaki, într-un sens bun) - și în cele din urmă întrebarea este de unde a venit „Nostalgia”. pe lista filmelor preferate ale regizorului „Andrei Tarkovsky, dacă dintr-o dată a existat așa ceva, dispare absolut. Din punct de vedere al dificultății de percepție, filmul îl bate cu ușurință pe precedentul „The Wind Rises”, care descria zborul în vise și în realitate (și zece ani mai târziu a primit o rimă interesantă sub forma „Oppenheimer” de Christopher Nolan) . Aici visul și realitatea formează rapid o emulsie, după care filmul, printr-o coincidență amuzantă, se dovedește a fi destul de în concordanță cu moda, în sensul de a se încadra în tendința modernă a multiversurilor, suprapunând linii temporale și metanarațiuni (are la propriu un bunicul care construiește lumi întregi prin care călătoresc eroii).

Aici te-aș sfătui să nu iei copiii cu tine la ședință, deoarece s-ar putea să se plictisească (două ore de fantezie somnambulistică cu un bărbat stârc, papagali canibali și metamorfoze neîncetate nu vor fi potrivite pentru toată lumea) sau dificil (concluzia este aceasta). este un roman de maturitate despre un copil, care învață să facă față morții îngrozitoare a mamei sale). Totuși, după Băiatul și pasărea, ultimul lucru pe care vrei să-l faci este să subestimezi copiii. Acesta este, într-o oarecare măsură, un film-testament, iar compilatorul său Miyazaki, ca și până acum, privește cu credință, speranță și dragoste la generația tânără, care trebuie să devină mai bună decât cea anterioară (personajul principal al filmului nu este plasat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, tragedia sa personală este asociată cu umanitatea universală). Doar că acum credința, speranța și dragostea se adresează nu generației de copii, ci generației de nepoți, ceea ce ne aduce la un gând trist: copiii au eșuat. Ei bine, nu e nimic de făcut. Vântul este din ce în ce mai puternic, ceea ce înseamnă că încearcă să trăiești.